otthon, édes otthon

06Feb09

Adică, pe ungurește, casă, dulce casă.

M-am întors din Oradia, unde am trecut Crișul Repede de prea multe ori și unde chelnerița din Lord’s a început să ne cunoască (la un moment dat ne-a făcut și confesiuni despre cât de repudiabilă e profesia de chelner).

Drumul spre locul-unde-locuiește-kovacs e presărat cu o Alexă. Copil frumos și îmbrățișabil care acesează spațiul cultural al intercity-ul Galați-București chiar din Buzău, de unde introduce clandestin faimoșii covrigi de buzău, buni de pus în ramă, plus curieratul mai-mult-sau-mai-puțin-rapid de la Flo, căreia îi mulțumesc și pe această cale. Azi-noapte în tren, venind spre București, mi-a plăcut să recitesc La lilieci de la ea, cu muzica mea în căști.. mi-a dat o senzație de aproape normalitate.

Revenind la Alexă, îmi pare rău că n-am apucat să stau de vorbă cu ea cât ar fi trebuit și s-o scot măcar o dată în birt. Neplăcerea este datorată conducerii internatului Ady Endre (se citește ogi și e un Eminescu al ungurilor, am fost informată), care a considerat de cuviință că elevii cazați acolo nu au voie să iasă decât însoțiți de profesorul aferent, ceea ce m-a nemulțumit profund și irevocabil. Neplăcerea mai e datorată și trenului Oradea-București de aseară, între vagoanele căruia nu se deschidea ușa.

Plăcerea, pe de altă parte, a putut fi observată cu atenție încă din intercity, continuând în acceleratul ce duce spre Oradea, pe coridor, în picioare, discutând despre lucruri frumoase, atât seara, cât și dimineața (unii dintre noi cu o carte de EmPetrescu în mână). Seria de coincidențe a urmat o curbă ascendentă, făcând posibilă poziționarea sus-numitei taman în spatele meu la proba scrisă, în plin proces de ronțăit napolitane cu ciocolată, și culminând cu întâlnirea apoteotică de pe scenă, unde ni s-au înmânat diplomele (ca să nu ne batem, am luat amândouă mențiune).

Aici urmează un paragraf despre ce geniu mititel sunt eu și cum am luat mențiune la națională la română. Deci, sunt minunată, extraordinară și mirobolantă (bine, mai puțin decât ăia care au luat premiu, recunosc). Mi-a dat avangarda. Ca și anul trecut la a 12-a. Bine, acum se numea pompos “fronda în literatura interbelică”. Și un articol de ziar despre relația dintre roman și poezie, la care se cerea un titlu. Și cum l-a numit Dina? “Pentru legionari. Mică bibliotecă de manuale și galaxii”. De ce? Pentru că nu putea să se abțină, mai ales că a văzut un citat în textul de care trebuia să se lege, și anume că “romanul e mai degrabă produsul legiunilor de cititori decât al personalității autorului însuși”. Plus că una din cerințe era raportarea la un element dinamic, ca de pildă viața socială/culturală/istorică a perioadei interbelice. Și cum am început articolul? Taman așa : “Dragi camarazi, ceasul biruinței legionare a sosit!”. După care am continuat puțin cu și despre legionari, apoi am explicat de ce m-am legat de chestia asta, să nu mă creadă nebună de tot, și am intrat în subiect. Eu m-am distrat. Iar motto la eseul cu avangarda am pus : “Cat despre logică, eu cred că sunt foarte simpatic” din Tristan Tzara. Chiar m-am simțit bine făcând teza aia, mi-au dat subiecte pe placul meu(bine, că mai aveam nevoie de timp, e altă poveste). Gata cu lauda de sine, care chiar miroase a bine, știi că-s egoistă și narcisistă până-n pânzele albe. Apropo de culori, m-am dus să-mi iau mențiunea în cămașa verde și cu tricolorul la guler, și mi-a plăcut. Mi-a crescut inima ca o pâine, desigur (alta mai lăudăroasă ca mine mai e?). Recunosc că ce-am scris în paragraful ăsta sună ciudat, dar mi-l asum.

Călătoria inițiatică a fost întreprinsă în repetate rânduri la birtul menționat, și anume Lord’s, unde în ultima seară puneau un rockuleț chiar acceptabil.

La internatul de popi greco-catolici, chestia pe care am iubit-o cel mai mult a fost automatul de cafea, dragul de el. Era pe scări și-mi era drag (am și făcut poză cu el). El mi-a furnizat drogul drag, ieftin și aproape (puteam să mă duc chiar și în pijamale, ce frumos). Trăiască!

De pe identitățile afișate pe ușă, masculine, în număr de patru, mi-am asumat-o pe cea de Kovacs, drag de ungur ce sunt. I-am lăsat și un mesaj pe sticlă (nu în sticlă, că nu știu cum ar fi putut să-l scoată). Kovacs e grecocatolic și într-a 12a. No tulai domne, ce fain, tu pruncă.

La cantină, primiseră probabil un transport masiv de morcovi, drept pentru care îi puneau în orice mâncare. Numai prăjitură cu morcovi și ceai de morcovi n-au făcut, dar nu mai lipsea mult.

Peștera urșilor e genială. Oricum mie-mi plac peșterile.

Pentru planurile care nu s-au împlinit, regret. Uneori nu-i nimic frumos, sper ca uneori să nu se transforme în mereu.

Dintre ardelenisme, trebuie să menționez unele frazeologice: “Vouă nu vi-i groază de tren?” și “Să mă duc și eu cu voi?”. Drăguț, de asemenea, că nu știau ce e ăla bigmen. Servus!

În rest, sunt bine, sănătoasă, iar drumurile de 18 ore nu-mi prea priesc, așa că musai am uitat ceva.

No bine.

Filed under: biscuiti ostenii mei?biscuim maria ta!, coana Dina faţă cu literatura, eveniment de mare importanţă pentru ţară   |  5 Comments