Old habits die hard

09Iul09

Întotdeauna am urât versul lui Sașa Pană “arde maculatura bibliotecilor”. Pentru “maculatura” care sună urât oriunde, și pentru violența lui “arde”. Și mi-au fost dragi avangardiștii, și aproape că i-am înțeles uneori, dar versul ăsta l-aș tăia cu o linie groasă.

Am terminat Orbirea de Elias Canetti. Am urât-o și am iubit-o concomitent, pentru personaje, pentru conflictul prea dens, pentru paginile care continuau să se întoarcă, pentru “adevărații scriitori își întâlnesc aievea personajele abia după ce le-au creat”. Mi-a fost drag Kien și am vrut s-o ucid împreună cu el pe Therese. Am vrut să fiu câinele ăla care îi sfâșie fusta, hai să urâm împreună scrobeala și dorința de cumsecădienie.

M-a obosit fizic. Îmi pare bine că am terminat-o, deși sunt convinsă că o s-o recitesc. Incendiul ar fi fost un catharsis, dacă nu m-aș fi atașat de la început de cărțile sinologului.

Kien e un om pe care l-aș putea iubi, tocmai fiindcă el trece dincolo de asta. Orbirea lui e alfel. Vede, dar altceva. În altă parte.

Nevasta, pe de altă parte, trece clar între cele mai demne de ură personaje pe care le-am cunoscut. Și e cu atât mai sâcâitoare cu cât știu că există în realitate, că acum probabil caută testamentul prin vreun birou solid și fuge la domnul Puda să-i dăruiască banii ei. Există cu fusta ei obsedantă și albastră și scrobită, cu cele 50 de cuvinte din vocabular, cu dorința de a părea de 30 de ani și cu prostia ei monumentală.

Pfaff și Fischerle nu m-au deranjat atât de mult. Primul, cu pumnii lui plini de furnicături și cu urletele sale, mi-a părut aproape înduioșător (chiar dacă). Al doilea nu e decât un biet excroc megaloman. Ambii sunt printre noi, dar nu egalează forța distructivă a Theresei sau orbirea frumoasă și tragică a lui Kien.

Pentru că încă sper că mai sunt oameni care iubesc cărțile mai presus de orice. Care sunt capabili să fie ca el.

Și totuși, cartea nu-i despre asta. Asta am vrut eu să citesc, pentru că sufăr deasemenea de o formă de orbire. E despre lume. Despre din ce în ce mai departe, din ce în ce mai surzi, mai orbi, mai neauziți și nevăzuți. Despre cuvinte care nu spun și intenții care nu vădesc. Despre a ieși pe stradă și a trăi orbirea. Fie că-i cea de aici, cea abrutizantă a lui Saramago sau controlul Sectei orbilor descris de Sabato.

***

Zacharias Lichter a fost o după-amiază răcoroasă din vara asta prea caldă. Mi-am dat seama din nou, cu el, că mi-e comod să nu fac nimic din ce vreți voi și vi se pare bun și totodată să n-am remușcări. Mi-am ales lumea mea, ochelarii cu vedere sub un anumit unghi și o să-mi fie bine. În curând o să pot ignora, apoi n-o să mai văd deloc.

***

Mă duc la facultatea de cititori să stau degeaba, să citesc cărți, să învăț prostii inutile, să tocesc scaunele din baruri și pietrele din pavaj, să fiu, să zâmbesc și să plâng. Mă duc să redevin un idealist egoist și să îmi delimitez lumea, să încep s-o iubesc și să nu mai plec din ea. Probabil o să vă arăt cicatricile din război, căci urmează.

***

(Ce bine e. Să am timp din nou de cărți, să se fi terminat pentru totdeauna cu bacul, să îmi închid cochilia. Deci serios, e minunat. Pot să încremenesc în proiect vreo câțiva ani? Nu-mi mai pasă. De ce mi-a păsat?)

Filed under: biscuiti ostenii mei?biscuim maria ta!, coana Dina faţă cu literatura   |  2 Comments