Despre asta este vorba. Acolo, adică la Dana la ţară, este o utopie. Unde te trezeşti binedispus şi rămâi aşa toată ziua. Unde toţi oamenii sunt de treabă. Unde plouă când vrei şi la televizor dau filmuleţe funny exact când simţi tu nevoia să le vezi. Bă Adina, bă Cris, bă Dana, bă Fuzi (v-am pus în ordine alfabetică, vedeţi dumneavoastră?) îmi sunteţi dragi de mor. You have made my days.

Deci da. Pâsâcu mâcu care n-are un picior e eroul meu, apropo. Fiindcă fuge şi se joacă şi nu-l deranjează că nu e ca ceilalţi. Probabil el crede că e normal să ai trei picioare.

Un biscuite, nişte bumboane şi mai ales Sângele de taur sunt extraordinar de incredibil de scârboase după o beţie. Bă, nici nu puteţi să vă imaginaţi cât de scârboase. Sau puteţi.

Ciocaaaaaaaaan!

Dumnezo în pijamale.

Am câştigat la Cola un papuc stâng. De mai multe ori.

Sucul Aro de lămâie are gust de detergent de vase. Dar ungurii negri homosexuali ţigani pedofili necrofili te fraieresc să-l bei.

Red bull cu rachiu.

M-au pus ăştia la dezintoxicare, nu mi-au dat cafea.

Unghii negre cu un punct albastru în mijloc.

Mmmkay?

Traversa spălată cu Lenor.

Pipotă sau rânză?

Liberteee, zbor pe străzi gunoaiele şi My Bonie is over the ocean, my Bonie is over the sea

Si mai sunt tâmpenii, dar încetez cu aberatul lor. Vă iubesc mă, sunteţi geniali. Numai respect.

După cum ştii, niciodată dar absolut niciodată, titlul nu are legătură cu postul. Sau aş putea face eu o legătură, dacă aş vrea cu tot dinadinsul, dar uite că nu vreau, pentru că practic aş putea pune şi titlul “topi-top” sau “pizza de la Da Rosso” sau chiar “identităţi interşanjabile”, deşi ţie nu îţi place cuvântul ăsta, interşanjabile, dar eu pot să-l folosesc fiindcă mi-a venit în cap în timp ce mama tăia leuştean pentru supă şi eu îmi făceam vânt cu poalele fustei, în buna tradiţie ţigănească.

În nicio concluzie, decât a discuţiei mele cu Dana, ce să faci cu bietul Lenin? Vrei să-l laşi în mijlocul străzii, să-l mănânce câinii şi să se îmbete? Pe acelaşi principiu, imediat cum o să ajung la Dana la ţară, o să facem supă de salam si bake rolls. Cu litere mari, dar eu nu fac reclamă, mă refer la nişte felioare de pâine rotunde, cu o gaură în mijloc şi prăjite, dar făcute de mâna omului, nu de la supermarket. Aşa cum eu beau Izvorul Alb de la robinet, nu de la supermarket. Pe care am uitat să-l pun la frigider şi o să fie ciudat să-l beau în continuare, dar rezist în vreun fel până la urmă.

Da, postul ăsta e absolut degeaba, asta în caz că nu ai observat, şi nu că nu ar fi aşa majoritatea, dar eu am logoree. Sau Nu. Dar îmi place să cred că am, uneori, aşa cum domnişoarei Push-up îi place să creadă că e daltonistă. Mă rog.

Mă duc la Dana la ţară deoarece ne-a venit ungurul nostru propriu si personal adus de acasă din buzunar şi chiar de la el de acasă adică din Carei, unde există o pepinieră de rockeraşi numai buni, micuţi şi mari, frumoşi, deştepţi şi gata ardeleni. El are o chitară frumoasă, frumoasă rău, şi chitara lui frumoasă a venit cu el la noi, aşa că e un motiv şi mai bun să-l primim cu braţele deschise, ca şi cum simpla lui prezenţă nu ar fi arhisuficientă. Deci în caz că observi că am murit, să ştii că aşa e.

O să stau o perioadă la Dana. Cred că trec duminică pe acasă, că trebuie să-mi fac sondajele. Pe urmă poate mă duc la ţară la mine. Apoi e posibil să mă duc la mare, apoi nu mai ştiu unde mă duc. Ideea e că, fanule al meu, care ştiu că te ascunzi pe undeva şi refuzi să te arăţi la ochi de teamă să nu îţi încrucişezi privirea cu Hidra din Lerna, deci dragă, să ştii că de asta nu mai dau pe aci, că-s plecată pe coclauri, drept pentru care fericită. Nu mai citesc nicio carte, nu mă mai gândesc la nimic, nu mă deştept, nu mă prostesc. Plec, pa.

Revenind la oile noastre care deja s-au împrăştiat de mult pe coclauri şi în locul cărora se întinde acum un teren pustiu, deci nicăieri, acolo unde ne place nouă să mergem, mie mi-a plăcut seara de aseară. Pentru că a bătut ploaia în geam a bătut ploaia în geam a bătut ploaia în geam (fără aluzie la nicio reclamă) şi eu avusesem deja o stare bună, aşa că ea mi-o făcea şi mai bună.

Drept pentru care o să fiu cu fata care seamănă cu un personaj de anime, deoarece are secvenţe de păr turcoaz, cu celelalte două fete care nu seamănă cu un personaj de anime, de fapt probabil seamănă, dar eu nu mă uit toată ziua bună ziua la anime şi nu am făcut nicio asociere vis-a-vis de aspectul lor mangistic/animistic şi cu tânărul domn care posedă în posesia sa freza lui Dante. Nu, nu Dante ăla de scrise Comedia Divină, nu ne ridicăm la acest nivel inalt de cultură atins doar de interpretul de muzică populară pe ritm de rap Biţă care rimează cu Liţă cu care trebuie să îşi lege Adinuţu cercelul pentru a-şi face fleşuri (ignor felul cum se scrie de fapt cuvântul fleşuri). Alt Dante. Cu totul şi cu totul altul.

Să încetez nu? Că numai prostii vorbesc.

Vroiam să zic că pa, dar aveam o scamă care mă ţinea.

Bă ăştia din Galaţi, cumpăraţi pizza de la Da Rosso, că e bună, serios. Da Rosso este exact la Două Babe. Pe stânga dacă vii dinspre Mall. Nu că ar fi un punct de reper, dar de acolo vin eu de obicei. Deci pe dreapta dacă vii din partea ailaltă. Ei, şi piţa de acolo e bună, deşi pare o speluncă. Deasemenea, piţa de  la o bodegă din 2 Mai, care evident am uitat cum se numeşte, dar o să aflu abjectul adevăr. Şi-ţi zic.

Gata cu reclama. Nu, nu îmi dau gratis nimic ăia, nici nu-i cunosc de undeva. Dar îmi place mie acel lucru.

Noapte bună. Pe odată.

Acum un an, tremuram de emoţiile unui bac. Peste un an, o să tremur sau nu de emoţiile bacului meu. Înclin spre nu, fiindcă îmi amintesc cum a fost la capacitate, când toţi erau chirciţi în bănci şi doar eu mă foiam de la unul la altul, înainte să înceapă, cântând Copilul şi durerea, Armata şi Hotel Cişmigiu. Mă simţeam bine, eram relaxată. Mie nu prea mi-e frică de examene (cu o singură excepţie, proba orală de la Cambridge, care m-a speriat rău. Dar a fost mai mult sperietura decât problema în sine). După examenul de română care mi-a plăcut, că aveam chestii interesante de zis despre comedie (da, comedia mi-a picat) am mâncat o îngheţată mare, că eu aşa ştiu să mă răsplătesc, cu mâncare, şi am răcit rău de tot. Drept pentru care la mate mi-am suflat nasul, mi-am şters ochii, am avut febră, am tremurat, veselia s-a dus, dar m-am concentrat într-un final şi am luat notă mare (am luat nişte note la examenele alea de te doare capul, 9,85, 9,90 şi 10. Asta, bineînţeles, ca să mă laud, că vorba ceea, prostul dacă nu-i fudul parcă nu e prost destul). Deci, ideea e că peste exact un an eu o să dau bacul, şi pe urmă o să mă duc la Bucureşti să bag dosarele pe la facultăţi şi să dau vreo două-trei admiteri – deşi cred că până la urmă o să mă duc la facultatea aia la care nu se dă admitere, adică Literele. Dar numai aşa, o să dau musai şi la jurnalism, pentru că au cea mai frumoasă probă posibilă – să elaborezi un text. Păi elaborez şi zece, tată. Frumos mă, frumos. Dar parcă să termin jurnalismul şi să ajung ziaristă la Libertatea? Nu ştiu, mă mai gândesc. Să mă văd eu admisă la mai multe şi să am de unde alege, şi apoi mai vorbim (cam mare taxa de înscriere pentru copiii săraci ca mine, aşa mi se pare. Cum mă 200 de lei, respectiv 150? Dă-o-n papucii mei de treabă. Prea mulţi bani, mult prea mulţi bani. Sunt de o zgârcenie rar întâlnită, mai ales că nu prea-i am, dar bănuiesc că aşa aş fi şi dacă i-aş avea).

Destul cu planurile mele de viitor.

Ieri am fost la plajă şi a fost frumos. M-am dus eu cu mine şi cu Charles Bukowski, că cel pe care-l convinsesem să mă însoţească şi-a găsit ceva mai bun de făcut. Pe plajă era aglomerat şi se auzea muzică proastă din toate părţile (adică house şi manele, cel puţin eu asta auzeam), iar berea la draft din apropiere era Skol (mă îndoiesc profund că în altă parte era altceva, şi îmi era şi lene să îmi fâtâi şunca pe toată plaja pentru o bere mai acătării – nu, nu-mi place Skolul, îl beau extrem de rar şi când n-am alternativă, de exemplu atunci când era pustiu în Flor şi tanti a vărsat una din ele. Dar eu vroiam cu tot dinadinsul bere la draft şi nu la cutie. Piticul când mi se pune, se pune serios). Aşa. Am citit eu liniştită vreo oră şi ceva şi vine un tip la mine. Eu deja îmi dădeam ochii peste cap şi îmi aminteam că m-ai avertizat că o să se bage în seamă maneii cu mine. Şi mă întreabă tipul: Îţi place Bukowski? Eu bălmăjesc ceva despre cum e el un scriitor destul de controversat şi trebuie să îi accepţi întâi limbajul ca să îţi placă apoi. El nu domle, că nu asta te-am întrebat, ci dacă îţi place ţie. Păi da, îmi place uneori. Când uneori? Şi tot aşa. Ne-am pus să discutăm de Bukowski, după care am trecut la scriitorii ruşi (pe principiul meu că numele lui sună un pic ruseşte) şi la tot felul de chestii legate de literatură. Eu ziceam că ‘telectualii nu se duc la plajă, au alte lucruri mai importante de făcut. Mă rog, tipul (ştiu cum îl cheamă dar nu îţi zic) avea cunoştinţe serioase şi exprimare bună, ceea ce mi-a plăcut. Ciudat totuşi să discuţi literatură în chiloţi. Bă, din cauza ta m-am ars eu pe spate şi acum sunt roşie, că am stat de vorbă şi nu m-am mai întors să mă prăjesc uniform. Aşa că pe burtă sunt relativ albă şi pe spate cam roşie. Super secsi. Dar mă mai duc eu la plajă şi mă fac ţigancă (spre neplăcerea anumitor domni despre care menţionez adesea). Deci da. Mi se întâmplă lucruri ciudate. Am ieşit la agăţat de pasionaţi de cărţi. E de rău, nu? Pe mine mă înfricoşează faptul că există şi se lipesc de mine.

În altă ordine de idei, mama se roagă de mine să merg cu ea la mare. Mă tentează şi nu mă tentează. E bine că mă duc  pe banii ei.  O să mă mai gândesc. Ştiu, sunt de o răutate rar întâlnită. Poate o să cedez şi o să merg.  Să văd.

Şi aseară am terminat Poveşti despre nebunia obişnuită. Cel mai mult mi-a plăcut Un oraş al pierzaniei. În a doua parte, îi scrie o scrisoare mamei sale, în care îi vorbeşte despre păcatul care a împânzit oraşul şi despre singurii ochi sinceri şi nepătaţi, ce aparţineau unor veveriţe, pe care o înterupe ca să îl omoare pe recepţionerul care l-a sărutat pe gură şi i-a cerut să-l fută. După care termină scrisoarea în acelaşi ton şi apoi se duce şi-şi face bagajele. Genial. Dar şi altele au fost frumoase. Una peste alta, Bukowski a fost un tip tare. Cu tot izul de narcisism pe care nu-l recunoaşte, cu beţiile lui şi voma şi tot, după ce îl citeşti mai serios începi să-l îndrăgeşti. Felul cum vorbeşte despre scris şi despre a fi scriitor îmi place. Chiar şi felul cum scrie. Poate părea a se adresa oamenilor simpli, dar nu prea cred că ei l-ar gusta. Şi mai e şi obsedat de Mahler. Cum să nu-ţi placă un tip obsedat de Mahler? Bine, probabil că mamei de exemplu, care e total anti-alcool, nu i-ar plăcea cu tot Mahlerul lui şi toate referinţele bibliografice. Dar nouă oamenilor, cărora ne sună bine bere, vin, vin de porto, vin cu gheaţă, gin, scotch şi tot restul, ne place. Bine, mie personal nu-mi sună bine scotchul, nu ştiu să-l apreciez la adevărata lui valoare, dar trecem peste. Alcoolicii anonimi mă aşteaptă cu braţele deschise, aşa-i? Să urmez cei 12 paşi, zic. Sau mai bine o las pe mai târziu, sau pe niciodată. Alcoolul e delicos în condiţiile în care nu se întoarce pe unde a intrat.

A, ştii ce mi-a mai plăcut? Cum a zis el că dacă ar ţine un curs de creative writing, ar trimite studenţii să parieze la cursele de cai. Parcă ascunde mai mult adevăr decât vezi când citeşti asta pentru prima dată.

Vişine şi caise înmuiate îţi urez.

N-am mai scris de ceva vreme dimineaţa la prima oră. Nu că aş avea ceva de scris. Făceam asta în timpul şcolii, când înainte de a pleca mă eliberam de cuvintele pe care nu le folosisem în ziua precedentă, şi riscau să devină periculoase.

Neaţa. Cappuccino cu multă spumă îţi urez. Hai că un din ăsta mai bei şi tu din când în când. Eu vreau forme din ălea ca să decorez cappucinoul, bănuiesc că nu sunt extrem de scumpe, că doar na, e o bucată de metal. Să văd pe unde găsesc şi chestii de genul ăla. Da, cheltui banii pe prostii.

Iar încep. Bă, tipul din reclama de la Gosser, ăla de bate din talgere, e frumos tare. Bine, şi tipa care cântă la vioară e cute, dar ăsta e… arrr. Afecţiune exprimată. Vreau undeva prin Ardeal sau poate în Vamă să-mi clătesc ochii, că în bietul Galaţi vezi exemplare care pot fi catalogate ca „eye candy” rar de tot (poate asta e motivul pentru care am o problemă cu observarea băieţilor care arată bine – pentru mine, mă rog. Poţi să nici nu fii de acord, uite că nu-mi pasă.).

Vreau să merg într-o bodegă foarte ieftină, care pute a vin şi a bere şi a răsuflare de beţiv de la o poştă, cu mese jegoase cu urme de pahare, poate cu muşama, şi să beau un rom prost dintr-un pahar pe care şi-au pus buzele boschetari, tuberculoşi sau doar alcoolici şi care nu a fost bine spălat, poate că nu a fost spălat deloc, să mai cer apoi un rom sau o bere la halbă de provenienţă îndoielnică, îndoită cu apă şi să mă uit la bătrânii cu trăsăturile asprite sau umflaţi de băutură. Poate aşa sunt eu. Jegoasă şi beţivă. Să fumez un Mărăşeşti (cumpărat din piaţă de la ruşi), pe care-l aprind cu un chibrit dintr-o cutie soioasă, ţinându-l între degetul mare şi arătător şi să mă grăbesc ca şi cum ar trebui să plec la muncă imediat, savurând totuşi nicotina slabă şi ieftină. Să am ochii umflaţi şi părul murdar.

Am aflat cine a fost Dillinger, după care şi-au luat ăia de la Dillinger Escape Plan numele. De la Bukowski, care până la urmă e un băiat de treabă.

Poate când o să fiu mare o să mă fac nevastă.

Vreau la plajă.

Aberez.

Eu.

Am citit în dimineaţa asta Confesiunile unei măşti. E vorba de un tânăr care nu e prea împăcat cu deviaţiile sale sexuale. Şi spun deviaţii, deşi pentru el e normalitatea pe care o neagă. Mi-a plăcut că făcea aluzii culturale fără să se mândrească, cu nonşalanţă şi totuşi subtil. Am văzut cunoştinţe de filosofie, pictură, literatură foarte vaste – sau măcar de calitate. Pe undeva pe la început, există o referinţă la cartea lui Huysmans, La-bas, al cărei titlu în română e Liturghia neagră, dar tradusă Undeva departe (zic asta pentru că şi eu m-am mirat de titlul ales de editorii români, vizibil folosit pentru a atrage vânzări – Undeva departe sau, ştiu şi eu, Acolo jos, ar fi fost titluri oarecum mai potrivite cu cel original, dar poate nu cu aşa mare priză la public). Revenind, mie mi-a plăcut cartea – mi-ai plăcut frământările eroului principal, chinuit de indentitatea sa sexuală. Mi-au fost dragi pasaje întregi, pe care nu am să le copiez, poate îţi las ţie plăcerea să le descoperi, pe aceleaşi sau pe altele. Explorate cam toate colţurile personalităţii băiatului ăstuia, cu pasiunea pentru trupul efebului, pornind de la Sfantul Sebastian din pictura lui Reni şi până la simplii bărbaţi idioţi şi vânjoşi de pe stradă, trecând prin dorinţa intensă pentru Omi, colegul cu reputaţie de băiat rău (care, drept să-ţi spun, era într-adevăr frumos). Mie mi se pare foarte feminină această pasiune pentru torsul masculin (asta poate fiindcă o am şi eu – ţin minte şi acum senzaţia pe care am avut-o când am văzut pentru prima dată un piept gol şi frumos clădit – de fapt nu pot să zic că a fost întâia oară când am văzut pieptul unui bărbat, a fost prima dată când imaginea m-a lovit cu forţa ei) şi naratorul îşi recunoaşte în vreo câteva locuri dimensiunea feminină – spune de câteva ori că vorbeşte ca o femeie. Pe mine mă depăşeşte această discriminare între felul de a vorbi a unei femei şi al unui bărbat, dar totuşi, dacă te gândeşti bine, diferenţele sunt uşor de observat. Dincolo de trupuri frumoase de tineri şi de încercarea disperată de a o iubi pe Sonoko şi iluzia purităţii (care ascundea orientările sale într-o aparenţă de iubire mai mult decât platonică pentru această femeie), mă întreb cum ar fi receptată cartea asta de un bărbat cu convingeri heterosexuale bine înrădăcinate. Mă gândesc că femeile pot accepta uşor atracţia pentru trupul frumos, grecesc al bărbaţilor, dar cum ar reacţiona un tip? Şi până la urmă, iar o carte despre homosexualitate care poate fi luată şi ca una despre maturizare, despre frământări şi despre o lume (al doilea Război Mondial) în care imaginaţia e sărăcită de atrocităţile care se întâmplă la doi paşi.

Autorul şi-a făcut sepukku după un discurs în faţa militarilor strânşi într-o piaţă din Tokio, pe al căror comandant în luase ostatec. Iar romanul e o confesiune, până la urmă.

Cred că dacă aş avea o orientare 100% homosexuală, sau bine, hai, 90%, nu mi-aş bate capul. M-aş lăsa în pace, să fiu lesbiană (ce cuvânt urât, nu ţi se pare?). Nu mă văd frământându-mă şi punându-mi probleme în legătură cu o astfel de orientare. Oameni suntem. Nici în cealaltă direcţie nu m-aş frământa, să afirm sus şi tare ce ne-hetero sunt eu şi cum caut eu alţi oameni asemenea mie şi cât sufăr pentru că nu sunt acceptată, n-aş ieşi în stradă să cer căsătorie şi adopţie. Aş fiinţa mai departe, ca şi până acum. Şi poate la un moment dat mi-aş găsi pe cineva, fiindcă eu tot cred că pentru fiecare există un omuleţ acolo pe care-l merită. Dar aici nu e vorba de mine. Doar mă gândeam cum ar fi, că până la urmă toţi avem o fărâmă de atracţie pentru acelaşi sex în noi, recunoaştem sau nu. Presimt că vrei să mă contrazici. Uite, eu sunt atât de egoistă încât cred că lumea e creată după chipul şi asemănarea mea. Şi mulţi afirmă că într-adevăr aşa e.

Sunt răcită şi arţăgoasă. Atât. Am şters ce scrisesem în paragraful ăsta.

L-am visat azi noapte în vis pe tata meu, care există. Şi să nu îndrăzneşti să îmi spui că nu există, că vin şi-ţi dau cu ceva în cap. Tata meu mi-a zis că atunci când mori e ca o câmpie plină cu crini. Adică e frumos şi nu prea. Mie niciodată nu mi-au plăcut crinii. Mă sperie. Da. Şi mi-a mai zis că el ar mânca un ananas, că i-e poftă tare de un ananas. Aşa că m-am dus la ireal şi-am cumpărat ananas. Am mâncat eu şi pentru el, dacă aşa a zis omul. Şi mi-a mai zis nişte lucruri. Eu îl iubesc.

Am terminat şi cartea cu ţigani şi am fost tristă. Chiar dacă nu se termină rău de tot, mie tot mi-a părut rău că s-au risipit. La urmă scrie că e sfâşitul volumului I, dar mie mi-e greu să prevăd un volum II. Nu pot să îmi imaginez ce ar putea urmări. Mă rog. Frumoasă carte, aşa, pe sufletul meu.

Şi-un film frumos am văzut. Into the wild. M-am uitat la comentarii pe imdb şi opiniile erau radicale : fie îl iubeau, fie îl urau (unul singur era moderat). Mie mi-a plăcut. Să nu spui că nu te-ai gândit măcar o dată să laşi tot şi să pleci aiurea. Deci practic, e vorba de un tip care după ce termină facultatea pleacă doi ani prin America, singur, şi apoi în Alaska, unde dorea de fapt să ajungă de la început. Urăsc să mi se povestească filme sau cărţi, şi de asta nici eu nu povestesc. Eu l-am îndrăgit pe acest numit-de-sine Alexander Supertramp. El e partea aia din mine care v-ar lăsa pe toţi aci şi-ar pleca singură departe. Dar în Alaska, zice spre sfârşit : Happiness only real when shared. Deşi cu ceva timp înainte zisese că You don’t need human relationships to be happy. Oricum, frumos film. Frumos şi trist, aşa cum trebuie să fie filmele şi cărţile adevărate. A, şi citise multe cărţi. Pe mine mă impresionează asta. Şi felul cum gândea. L-am îndrăgit mă.

Şi soundtrackul frumos – Eddie Vedder. Mie mi-au plăcut Hard sun şi Society, dar toate sunt frumoase. Azi ascult doar asta, că-s marcată. Frumos mă, frumos tare.

Toate personajele din cărţi şi din filme mor, doar că nu le vezi tu. Aşa ai zis.

Pot să zic şi de vecinu? Pot pot? Deci vecinu. Azi a venit furtuna peste mine, şi m-am dus să închid geamul. Şi era el. Vecinu. Mă, eu am pierdut mult că n-am stat de la început pe partea asta a blocului, că dincolo nu-i vedeam decât pe Moş Costiţă şi pe Moş Ioniţă. El stă la etajul doi la blocul nou. Avea părul lung şi prins (e un pic creţ) şi un tricou negru simplu şi frumos şi fuma. Mă, toţi tipii fumează de la o vreme. Şi cum închideam geamul şi mă uitam la el, mi-a făcut din mâna în care nu ţinea ţigara. Ceea ce a fost frumos. Deci vecinu e chiut, dar mă întreb cum de nu l-am reperat până acum. Poate nu stă aici. Sau e student şi vine când şi când. Sau pur şi simplu nu l-am văzut. (asta a fost pentru curviştina din mine, să-şi amintească peste ani. Cum mă să nu te uiţi la băieţi frumoşi, dacă ei sunt? Trebuie să fii o tristă. Şi tu te uiţi, dar nu recunoşti, fiindcă ei nu au părul lung şi barbă.)

Atat pentru astăzi. Şi Hammer pocket pe care eu l-am citit Hamster pocket, şi mă întrebam um de nu cade hamsterul din buzunarul ăla cu gaură şi sus şi jos. Mâine mă duc să-mi iau hamac. Sper să pot să-l atârn între brazi la ţară, că dacă nu, mă apuc de dat găuri în pereţi şi pus hamace prin casă (pe acelaşi principiu prin care am mâzgâlit acum vreme pereţii cu markerul. M-am mutat de acolo, dar pereţii rămân mărturie. Mie când mi se pune piticul, el dictează.)

Seara bună.

Stăteam eu cu mine la mine pe pat, şi mă gândeam la ce mi-a zis Flo în seara aia de sâmbătă, pe malul lacului, după ce-i povestisem niscaiva lucruri. „Tu eşti un copil fericit”. Da mă, dar eu nu ştiu să apreciez ce mi-e dat. Chiar aşa e. Ar trebui să sar în sus de bucurie în fiecare moment, şi totuşi nu-s decât câteva în care literal vreau să fac asta. Sunt un purceluş egoist şi nu mă satur cu nimic. Nu îmi e de ajuns nimic. Sunt o fomee rea şi nerecunoscătoare.

Ieri am hoinărit prin frumosul oraş pe care-l am. Am trecut pe la anticariatul unde lucrează Andrei şi el stătea pe scări, afară, şi fuma o ţigară. Am intrat înauntru şi m-am uitat pe la cărţi, oricum nu aveam bani, dar nu mai trecusem de mult pe acolo. La început era melodia Think about de la Altar, apoi Breaking the law de la Judas, şi apoi un cântec pe care nu-l ştiam. Pe urmă şi-a terminat ţigara şi a intrat şi el. M-a întrebat dacă vreau ceva. Aşa, direct. Vrei ceva? Nu, Andrei, mersi, eram să-i zic. I-am şi zis, dar fără Andrei. Şi mi-am adus aminte cum am descoperit anticariatul ăsta. Era tot vară. Acum doi ani. Eu căutam Arca lui Noe. De Manolescu, nu arca în sine. Şi-am intrat acolo, ştiu că m-a frapat muzica, eu nevăzând până atunci un anticariat cu muzică, d’apoi cu rock. Atunci ardea şi un beţişor din ăla parfumat, din ăla de care mă sperie pe mine. Eu eram îmbrăcată cu tricoul meu de rocker, singurul meu tricou de rocker. Şi a început ploaia. Ăsta a fost Dumnezeu. Aşa că mi-a făcut un ceai şi am stat de vorbă până a stat ploaia. Mai rar oameni din ăştia, cu care poţi să vorbeşti la fel de frumos şi despre cărţi şi despre muzică. Atunci a fost singura dată când am vorbit, dar a fost plăcut. Dar Andrei e al tău, Flo dragă, şi nu ţi-l iau.

Pe urmă m-am dus la bibliotecă şi mi-am luat cărticele. Cu liniuţă de la capăt:

Ioana Pârvulescu – Întoarcerea în Bucureştiul interbelic. Da, am o obsesie cu perioada interbelică. Trebuie să recunoşti că e cea mai frumoasă perioadă prin care a trecut România.

Mircea Daneliuc – Ora lanti. Am mai vrut de vreo două ori să iau cartea asta, dar nu ştiu ce m-a ţinut. E cu sex mult sex, sau nu extrem de mult, dar oricum e prezent pe coperta a patra, deci e posibil să apară şi în carte destul de des.

Noica – Despre lăutărism. Să mai aflăm şi alte lucruri despre Noica, zic.

Sorescu – La lilieci. Volumul VI. Ei, asta e o carte pe care aş citi-o oricând. Îmi place mult. E satul ăla din care am mai prins şi eu părticele. Sat de oameni, nu de câini ca Pechea, de exemplu. Acum îţi spun descântece. Şi jur pe sfertul meu de suflet de ţigancă c-am luat blestemul ăla de pe tine. (da alţi copii, ştiu descântece şi blesteme, ţiganca din mine iese la iveală din când în când).

Yukio Mishima – Confesiunile unei măşti. Asta fiindcă era literatură japoneză şi mi-a adus aminte de tine, Flo. Şi apoi, aseară a fost pe tevere2 o emisiune despre Japonia. Nu ştiu dacă ai văzut-o.

Charles Bukowski – Poveşti despre nebunia obişnuită. Hai să-i mai acord o şansă şi lui.

John Milton – Paradisul pierdut. Nu, nu l-am citit până acum.

Şi cireaşa de pe tort, Romii, de Constantin Pavel şi Niculae Păun. Care e mare (are vreo 500 de pagini, dar sunt groase şi par mai multe). Dar nu te speria de ea, că e frumoasă. Acum o citesc, chiar e uşor de lecturat. Mi-am dat seama că îmi place numele Călin – aşa îl cheamă pe bulibaşă. Mie îmi e drag de el. Acţiunea se petrece cam în apropiere de 48, se zvoneşte despre revoluţie, eliberarea ţiganilor, unire. E şi una Dina (foarte rar găsesc numele ăsta pe undeva) care e cam curvă, dar până la urmă face un copil cu frate-su bărbatului cu care a stat câteva luni la Sălcii (acolo stau ţiganii lui Călin) şi îl îndrăgeşte pe copil mult mult mult şi se mărită cu un brăilean care o iubeşte. Încurcată treabă. Mie mi-e dragă, chiar dacă-i curvă, că o cheamă ca pe mine. Îmi place şi cartea. E scrisă simpatic. O să citesc şi Ţiganii, că Şatra am citit-o demult, când eram mică, şi m-a întristat.

Mi-am făcut şi rezervare pentru Jurnalul unei fete greu de mulţumit, aşa că Laura, fă bine să o duci repede înapoi (sau alticineva care a împrumutat-o).

Sunt Vasile dacă eşti tu Frăsina, mi-ai zis.

Doi opi de oi.

Urăsc noua reclamă de la Fulga, aia cu ciocolapte şi vanilapte. Cum mă să zici că e corect „mai m-am gândit la ceva”. Dă-ţi un capac şi mori în beznă. Agramaticalizezi ţara.

deci…

HAI ROMÂNIA!

Sper să fie un meci frumos. Hai băieţii.

Un meci pe care eu o să-l văd cu o blondă şi-o brunetă, fiindcă tu n-ai stat să-l vedem amândoi şi pentru că dacă aş accepta invitaţia Horiei m-aş întoarce pe două cărări şi nici la meci nu m-aş uita cu atenţie. Încerc să te fac să te simţi vinovat când chiar nu ai de ce. Nu că la meciul cu Suedia şi Spania m-aş fi uitat cu prea mare atenţie, dar trebuie să îţi scot puţin ochii, nu? Ce ar fi fomeea fără asta?

Drept pentru care îţi urez şi ţie o blondă şi-o brunetă.

Frustrare. N-am optişpe ani şi nenea nu vrea să mă angajeze full time. Ceea ce nu poate fi decât naşpa, drept pentru care sunt din nou în căutare de giob. Poate într-un final voi găsi. A fost frumos azi la ceea ce credeam că va fi slujba mea de vară, care a fost slujba mea de o zi. Noi să fim sănătoşi, că belelele curg. Practic am rămas doar cu part-timeul de operator de sondaje. Mă rog, mai încerc ceva timp, dacă nu îmi găsesc nimic renunţ şi mă bucur de vacanţă.

Tired. Mă întreb cum aş fi rezistat 24 de ore, dacă după astea 8 sunt obosită?

Tiz no gud. Kid is sad.

Copilul vrea un giob cat mai curand (nu în bar de manele, multumesc) şi nimeni nu i-l dă. Copilul e un copil care a dat cu nasul de greu. Mă bucurasem de postul ăsta, dar acum nu mai este. Ce-i drept mi-am împlinit visul. Am lucrat ca barman. O zi. Dar am lucrat. Şi poate că e mai bine. Nu ştiu. O să îmi treacă şi supărarea, şi asta e.

Poate că o să rămân un trântor şi o să trăiesc din pensie, din alocaţie şi din sondaje. O să văd eu. Mă mai bucur un pic de copilărie, ce să fac şi eu?

Pe de altă parte !spam! vând bicicletă de fitness. Ştiu că vrei să o cumperi ştiu că vrei ştiu că vrei îţi doreşti e visul tău e tot ce ţi-ai dorit vreodată ei uite acum ai ocazia să ai cea mai tare bicicletă de fitness este chiar eliptică şi mecanică de la first bike în stare foarte bună genială slăbeşti cu ea de rămâi o scândură şi o dau la un preţ foarte bun. Nu sunt ironică, într-adevăr o vând, dar nu cred că găsesc aici cumpărători. Am dat anunţuri prin mai multe locuri însă, aşa că poate-poate se leagă ceva. Vând picicletă de cameră. E frumoasă.

Şi am revenit la starea mea iniţială. Melancolie şi dor.

Mă duc să fac mâncare.

Dar să ştii că e frumos să lucrezi în bar.

Dar dumneavoastră, nu vă este frică să mergeţi cu mortul în maşină? Întreba un reporter ieri, la ştirile de la 19 (cred că pe Antena 1). Nu am înţeles întrebarea asta. Cum adică? Deci ştirea era ceva gen: un nene a murit pe şosea şi nu a venit nicio ambulanţă, nicio nimic, şi l-au luat cu un camion de la pompieri. Iar reporterul are o idee genială. Ce să îl întreb eu pe şoferul ăsta? Păi ia să-l întreb dacă nu i-e frică să meargă cu mortul în maşină. Mă depăşeşte. De ce i-ar fi? Ce poate să îţi facă un nene mort? Dar ţie, dragă reporterule, nu îţi e frică să mergi cu neuronul mort în creier? Mie mi-ar fi, sincer. Mai frică decât să merg cu omul mort în remorcă. Acum pe bune.

Şi impresii de la schimbul de cărţi, nu? Nu, întâi impresii din Olympos (n-am nici cea mai mică idee dacă aşa se scrie, dar nu îmi pasă ). Bă, scump de mori. Bine, exagerez, nu de mori, dar oricum mai scump decât în toate locurile în care mă duc eu (da mă, sunt o sărăntoacă, merg numai prin bodegi ieftine, ce urât şi ce prostie). Nici nu mai ştiu ce bere mi-am luat. O Stella parcă. Anyway, la bere nu se vedea asa tare diferenta, era 5,5 parcă, doar nu puteau s-o facă 8 lei, dar m-am uitat în rest şi… scump maică, scump. Un ceai 8 lei? Un ceai mă? Şi sortimentele nu erau prea diferite de restul locurilor. Ai impresia că mă isterizez degeaba? Atunci nu ţii la banii tăi – de ce să mergi undeva unde primeşti aceleaşi servicii la un preţ mai mare? În rest, trenzi am văzut în jur cu ghiotura, mulţumesc. Cătă zicea că au sandwichuri bune. Cel mai ieftin era 11 lei parcă. Duuude… it’s a freaking sandwich!! N-au decât să fie bune, din punctul meu de vedere. Să le mănânci tu. Mda, se vede că nu merg prin super-cluburile oraşului. Nu ştiu să apreciez genul ăsta de distracţie, şi nu o să mă convingi că discuţiile la masă, în bodegă, sunt mai puţin plăcute decât o zbânţuială înghesuită pe muzică urâtă. Nu dansez, mulţumesc. Sunt noul Hagi Tudose, da. Şi o mofturoasă, evident.

Dar a fost bine. Mie mi-a plăcut, comparativ cu celelalte ediţii. Chiar s-a discutat, şi chiar aprins. Şi nu foarte paralel cu lumea cărţilor. M-am ales cu 5 cărţi, că-s lacomă, chiar dacă acum am dus doar una; ei, mai erau pe acolo cărţi aduse de mine de-a lungul timpului. Deci am dus Camus – Străinul şi Ciuma şi am luat un Nietzsche – Ştiinţa voioasă (pe principiul : Ai citit filosofie? Ai citit Nietzsche? Mai vrei? ; dar mai ales ca să pot deveni un bun stripper, conform enunţului dintr-un post de mai demult), un Turgheniev mic – Prima iubire (pe care se spune că îl pot termina într-o pauză la şcoală, păcat că nu mai am şcoală şi nici pauză, deci), Şcoala memoriei Sighet 2002 (da, mă fascinează restituirile astea, gen Memorialul durerii, mai ales că-s discuţii cu oameni chiar interesanţi în cartea asta, după câte am văzut), Jocul cu moartea de Zaharia Stancu ( după copertă pare a avea o oarecare legătură cu Rădăcinile sunt amare, chiar şi după prima pagină. Dar să nu pun etichete înainte de a citi, nu? Pe asta o scăpasem din vedere când îl luasem pe Stancu de la un capăt. Totuşi nu poate fi prea propagandistă, fiindcă e o ediţie apărută în ’95. Om citi şi om vedea.) şi Maimuţa goală a lui Desmond Morris, pe care o ochisem în prealabil şi a cărei recenzie am văzut-o în ultimul număr din Dilemateca.). Trebuie să mă duc să-mi schimb şi cărţile de la bibliotecă, aşa că o să am ce citi. În concluzie, a fost ok, interesant pe alocuri, nasoală locaţia. Ca să închei ca românul, noi să fim sănătoşi.

Azi mă duc la interviu. Noroc mie, zic. Dar mi-am pus în cap să-mi găsesc slujbă şi o să-mi găsesc, pentru că eu mereu fac ce-mi zice piticul. Cum ziceai, în interiorul meu sunt mai mulţi pitici care se ceartă, şi când câştigă unul, toţi ceilalţi ajung sub comanda lui, devin disciplinaţi şi-l ajută. Poţi s-o numeşti ambiţie, dar nu e. E fixaţie, şi nu ţin minte să fi vrut ceva cu adevărat şi să nu fi făcut. Aşa că o să fie bine la interviu.

Imnul României cântat de femei nu sună atât de bine. Asta 1. Şi 2, cine a zis că nu e frumos şi destul de ritmat şi că ar trebui schimbat să îşi bage sidiurile cu guţă în … gură şi să le mestece până nu mai are limbă. Iar când se cântă, el să-şi pună la căşti maneaua aia pe care am auzit-o eu cu Adinutz şi Radu pe stradă, cu „ambulanţa şi soldaţii, pompierii şi mascaţii”. Dă-ţi un capac.

Cehii vor juca în alb şi turcii în roşu. Asta va fi strategia pusă la punct pentru întregul meci. Zicea comentatorul aseară. Uau, mamă, deci ce strategie, deci stai să-ţi prezint eu strategia mea. Diseară când o să mă culc o să mă îmbrac în pijamale. Gri cu verde. Ei, asta da strategie, şi parcă totuşi e mai bună a cehilor, că vor juca în alb. Deci asta-i. Atunci bine. Ei, n-a fost una prea bună, că au luat bătaie, dar asta e cu totul şi cu totul altă poveste.

Asta pe principiul „balonul ricoşează fericit”. Ce învăţăm din meciurile de fotbal.